Autor – Magdalena Aflori, Bogdana Simionescu, Mihaela Olaru, Corneliu Coţofană

Deteriorarea pietrelor care alcătuiesc clădirile de importanţă istorică este inevitabilă, datorită unei multitudini de procese naturale. Trei cauze majore stau la baza degradării pietrelor: poluarea, acţiunea apei şi cristalizarea sărurilor solubile. Penetrarea apei este principalul element ce provoacă degradarea, rezistenţa pietrei la acest fenomen fiind dată de structura şi compoziţia ei. Suprafeţele pietrelor utilizate în clădirile monumentale sunt supuse unor procese de udare şi uscare de-a lungul timpului, iar suprafaţa expusă începe în mod gradual să se degradeze în timp, proces denumit îmbătrânire naturală. O perioadă cu vreme extrem de umedă, combinată cu temperaturi joase, duce la creşterea ratei procesului de îmbătrânire. Poluanţii din atmosferă – dioxidul de sulf – în combinaţie cu carbonatul de calciu din piatră crează un strat tare, care acoperă treptat suprafaţa pietrei. În piatra rămasă sub acest strat apar, în timp, cristalizări ale sărurilor care pot produce (micro)macrofisuri, urmate de desprinderi, lăsând in urmă o suprafaţă vulnerabilă faţă de îmbătrânirea naturală. Această problemă este cunoscută, iar tipurile de produşi/ tratamente aplicate până în prezent în scopul protejării pietrelor s-au dovedit a nu fi dintre cele mai potrivite. Un exemplu in acest sens îl constituie acoperirile hidrofobe care nu permit „respiraţia” pietrei (sunt impermeabile la vapori). Rezultatul acestui proces îl constituie  formarea unei suprafeţe exterioare şi mai dure, în timp ce procesele de deteriorare ale pietrei continuă, cu accelerarea îmbătrînirii.

Descarcă pdf

Tags: , , , , , , , , , ,