Autor – Mircea D. Matei

În capitolul final al lucrării Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, secolele XIV-XVI), care apărea, la Suceava, în anul 1970, încercam să identific anume deosebiri, în ceea ce priveşte dispunerea unor monumente specifice de arhitectură, între două tipuri fundamentale de oraşe medievale, pe care le defineam în funcţie de originea lor: oraşe pe care evul mediu le-a moştenit de la Antichitate şi, respectiv, oraşe „noi”, apărute în Evul Mediu. Reperul fundamental al judecăţii mele era reprezentat de evoluţia incintelor oraşelor lumii romane târzii, evoluţie determinată de scăderea rolului economic, politic şi administrativ al centrelor urbane, proces care se înregistrează, începând din secolul III e.n.
Lipsa, în spaţiul românesc extracarpatic, a unor situaţii comparabile cu realităţile vest-europene ale perioadei amintite, ca şi a unei continuităţi de civilizaţie orăşenească între antichitatea romană şi evul mediu impunea încheierea că oraşul românesc medieval – indiferent de tipologia procesului formării lui – trebuie analizat după criterii care să-i fie proprii. În acest sens, mi se părea potrivit să se atragă atenţia asupra faptului că însăşi dispunerea topografică a monumentelor urbane de arhitectură (aş îndrăzni să spun „majoră”) din spaţiul românesc extracarpatic nu poate fi înţeleasă decât în  contextul cunoaşterii evoluţiei fiecărei aşezări în parte.

Descarcă pdf

Tags: , , ,