Autor  – Stela Cheptea

În procesul de consolidare/restaurare a monumentelor istorice nu ar trebui să se piardă nici o clipă din vedere faptul că acestea reprezintă, în acelaşi timp, documente istorice şi creaţii culturale. Pornind de la această definiţie, putem afirma că atât ctitorii cât şi constructorii Evului Mediu erau conştienţi de importanţa pentru urmaşi a edificiilor ridicate, fie că erau cetăţi, curţi domneşti, palate, biserici sau simple case, deoarece întotdeauna ele erau încărcate cu sacralitatea dobândită prin actul de fundare ori închinare. Încărcătura sacră se materializa în frumuseţea şi armonia construcţiilor, deoarece erau ridicate “de oameni liberi şi devotaţi, de oameni care îşi consumau viaţa în voluptatea lucrului frumos”, dorind, în acelaşi timp, să rămână anonimi, cum constata N. Iorga. Cele afirmate se susţin, şi ne vom referi aici numai la monumentele din Moldova, chiar de inscripţiile aşezate deasupra uşilor sau a porţilor, în care se consemna, aproape fără excepţie, că ctitorul care a ridicat construcţia din graţie divină, în cazul bisericilor este pomenit hramul şi de cele mai multe ori se arată timpul executării lucrărilor. Celelalte informaţii deosebindu-se de la o pisanie la alta. De-a lungul secolelor, chiar monumentele Moldovei medievale au servit ca documente în susţinerea unor ipoteze privind originea românilor. Primele exemple în acest sens sunt oferite de Miron Costin şi Dimitrie Cantemir care considerau că vechile cetăţi din Moldova erau de sorginte romană, dar au fost folosite şi de domnii ţării, care le-au adus îmbunătăţirile necesare.

Descarcă pdf

Tags: , , ,