Autor – Mariana Lazăr

Trăind într-o epocă marcată de nesiguranţă, de teamă, de molime şi războaie, în care destinul se putea modifica de la o zi la alta (fortuna labilis), omul medieval era în esenţa sa profund religios. Pentru el vizibilul reprezenta doar un semn al unei realităţi mai profunde, supranaturalul era prezent în viaţa cotidiană, iar intervenţia frecventă, directă sau indirectă, a lui  Dumnezeu în ordinea lumească era de toţi recunoscută. Marcat de aceste credinţe, creştinul medieval era preocupat ca prin faptele sale să obţină ceea ce într-o formă sintetizată s-ar exprima în protecţie şi bunăstare în viaţa pământeană, iar după moarte, iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului.

Într-o ierarhie a „faptelor bune”, esenţiale în definirea raporturilor creştinului cu Dumnezeu, se delimita ctitorirea unui lăcaş de cult sau a unui aşezământ de binefacere, prin efortul pe care-l implica, precum şi prin consecinţele în plan spiritual şi social; „mai mare easte a ridica cineva şi a zidi şi a face case sfinte şi dumnezeieşti lăcaşuri”, considera un principe român, el însuşi mare ctitor – Constantin Brâncoveanu…

Citește în format pdf

Tags: